Ziua Femeii a trecut. Și, dacă ar fi să mă detaşez puţin de înţelesul pur al verbului, aş spune iar că da, ziua femeii a trecut. Locul ei nu a fost, nici pe departe, luat de Ziua Bărbatului, cum ar putea afirma tot felul de specialişti şi sociologi citaţi în revistele feministe.
Mai bine spus, locul ei a fost schimbat temporar, sper din tot sufletul că doar temporar, de ziua piţipoancelor. Acestea din urmă sunt un fel unic de femei, sunt prinţese, dive, foste, viitoare sau actuale vedete voluptoase, ale căror meserii/aptitudini/ hobby-uri sunt incerte (dar ale căror scopuri, culmea! sunt foarte clare), care au căpătat puteri supranaturale, au ieşit din paginile colorate de reviste de scandal, au coborât de pe cândva micile, acum plăsmuitele ecrane tv, s-au înmulţit şi acum mişună printre noi, nestigherite, ca un virus nou ce riscă să se extindă rapid. Și să ne facă pe noi, femeile muritoare de rând, o specie pe cale de dispariţie.
Anul ăsta, am decis să tratez ziua de 8 martie corespunzător: ca pe o data normală în calendar. Asta pentru că, mă repet, cred despre mine că sunt o persoană unică, deosebită, irepetabilă, la fel cum se consideră şi alte miliarde de oameni de pe glob, însă cu toţii suntem muritori. În consecinţă, de Ziua Femeii, nu mi-am sărbătorit feminitatea nici dansând, zglobie, prin vreun beci vechi care mai nou se numeşte club/pub, înţesat de feţe aprinse şi de bărbaţi închiriaţi scump ca să îşi etaleze trupurile lucrate în faţa sexului slab. Nici nu am petrecut seara prin vreo cafenea cochetă, cu iubitul, sorbindu-l mai degrabă pe el din priviri îndrăgostite decât să sorb din amestecul de cappuccino, frişcă, scorţişoară şi mentă din ceaşca de cafea de pe masa mea. Nu.
M-am lipsit chiar şi de firele firave, un pic ofilite de frezii şi lalele care se împart gratis pe stradă „pentru doamne şi domnisoare”, deşi recunosc că e foarte bine să primeşti flori fără să fi făcut nimic special, doar să te fi născut de sex feminin. Am renunţat chiar şi la piruetele dinn faţa oglinzii, când am probat blugii aceia mulaţi care mă fac mai înaltă şi mai slabă.
N-am renunţat să fiu femeie, am renunţat doar la toate gătelile şi pregãtelile tipic femeieşti de a încerca în permanenţã sã arãtãm ca o păpuşă proaspăt scoasă din cutie, gata să fie expusă în vitrină. Nu suntem de vânzare, nu suntem de plastic şi, în niciun caz eu, nu sunt păpuşă. Mi-aş dori ca virusul care transformă peste noapte femei normale, drăguţe, fermecătoare în păpuşi Bărbie cu aspiraţii de piţipoance -al cãror rol se va reduce la acela de iubitã însoţitoare a unui domn generos în portmoneu, ani şi kilograme în plus – să aibă un antidot. În mod miraculos, el există, denumirea lui populară este bun-simţ, psihologii îl numesc „stimã de sine”. Însă am văzut atâtea femei extrem de frumoase şi de inteligente piţiponcindu-se puţin nu pentru că ar avea ceva de schimbat la ele sau de îmbunătăţit, ci doar cu argumentul că „aşa se poartă”, încât îmi pare rău pentru ele. De atâta frumuseţe naturală, timp, energie şi inteligenţã risipite în vânt.
Cine a spus ca avem nevoie de stripperi de 8 martie, de cluburi unde dansează fete dezbrăcate pe cuburi ca să celebrãm faptul că suntem femei? Ne plac oamenii normali, aşa că, dacă ieşim în oraş, vrem să ieşim cu tipi care ne iubesc, sunt decenţi sau mãcar par decenţi dar, înainte de toate, sunt bărbaţi şi se poartă că atare. Mai vrem sa ieşim cu alte femei cu care să ne înţelegem -de asta le numim prietene, pe care care să le admirăm, dar nu în timp ce îşi balansează fesele dezgolite la nici două palme deasupra capului nostru, sub ochii flămânzi ai tuturor bărbaţilor din încăpere. Putem fi femei şi sărbători asta mult mai frumos şi simplu, fără atâta spectacol.
În 2012, nu am avut flori primite pe stradă, nu am ieşit în club, nici la restaurant, nu m-am împopoţonat. În schimb, am mers la serviciu, am băut o cafea bună, m-am uitat la un film care mi-a schimbat un pic viziunea despre viaţă, apoi am cinat, am vorbit, am râs cu cel pe care îl iubesc, şi, daca distanţa mi-ar fi permis, aş fi vrut sa ies la o plimbare cu mama.
Pot spune că 8 martie din 2012 a fost o zi oarecare, chiar banală, însă tocmai simplitatea ei a fost cea care mi-a deschis ochii. Personal, nu mai am nevoie de artificii suplimentare pentru a fi mai mult sau mai puţin femeie. Florile, cadourile, atenţiile, ieşirile în oraş, pedanteria, toate nimicurile pe care ni le cumpărăm crezând că vom fi şi mai frumoase, şi mai admirate decât până acum nu ne fac de trei ori mai femei decât eram deja. Îmi place să cred că toate aceste obiceiuri sunt doar strategii de marketing bine puse la punct, care acţioneazã asupra subconştientului feminin şi dupã ce planul de vânzãri a fost încheiat. În fond, când ajungem acasă, sub duş, fără machiaje sofisticate, fãrã pantofi cu toc cui, fãrã haine la modă, rămânem în faţa unei femei al cărei chip din oglindă ajungem sã nu îl mai recunoaştem. Ziua Femeii a trecut, numai cã femeia din oglindă e tot acolo şi ei chiar nu îi trebuie confirmãri sau aprobãri ca sa fie ceva ce este instinctiv.